UnCopilutz

Dacă vreodată ai momente de amnezie, sună la 112. Vocea feminină care-ţi va răspunde te va lumina asupra propriei tale identităţi, printre altele.

Vineri seara. Deşi obosit după o zi lungă, am avut, totuşi, chef de ieşit în oraş. Asta la insistenţele unui prieten, care peste puţină vreme îmi era solidar când venea vorba să comandăm încă un rând. Am băut câteva beri într-un club cu iz studenţesc din centru. Nu prea multe, dar suficiente. Priveliştea conturată de boboace precoce nu m-a deranjat deloc. Ba chiar m-a ajutat să pornesc poveşti melancolice despre rapida trecere a vremii. A fost, oarecum, ca pe vremuri. Clubul despre care zic era locaţia noastră preferată acum doi anişori, când nici noi nu cunoşteam bine străzile Clujului.

După ce ne-am golit portofelele (mă rog, al meu era deja gol de când am pornit de acasă) am hotărât să plecăm. La uşă, o scenă mocănească între doi cocoşi care se ameninţau şi se-nghionteau de mama focului. Nu mi-a trebuit mult până să mă hotărăsc să le vin de hac scandalagiilor, deşi altă dată i-aş fi ignorat şi m-aş fi furişat pe lângă viitoarea bătaie. Acum am vrut să testez vigilenţa serviciului de urgenţă 112. Aşadar, sun. Nici n-apucă să sune de două ori, că o domniţă îmi răspunde grăbită şi mă-ntreabă ce urgenţă am. „Urgenţa mea e un scandal cu bătăiţă” în clubul X pe strada X. Curios, ascult să văd dacă domniţa reacţionează şi acum cu aceeaşi grabă. „Aveţi nevoie şi de ambulanţă?”. Vocea feminină mă uimeşte cu întrebarea ei. Zic, nu, nu merci, n-am şi nici aici nu e nevoie, că încă n-a picat nimeni lat. În finalul scurtului nostru dialog, domniţa de la 112 continuă: „Vă fac legătura acuma la Poliţie. Cum vă numiţi? Hendea?”. Pe când s-o-treb dacă e o farsă şi dacă nu-i vreo colegă, de mă recunoaşte după voce, îmi răspunde un domn poliţist care mă anunţă că a trimis deja un echipaj. Când anume, habar nu am, că în acelaşi minut sunasem, doar.

Mă rog, am ieşit în stradă unde bodyguarzii deja se alarmau. Începeau să ameninţe şi să întrebe lumea din jur cine a sunat la poliţie. De unde aflaseră de telefon, habar nu am. Nici nu mi-a păsat. Păream atât de neînsemnat încât spectacolul ce urma odată cu venirea poliţiştilor şi jandarmilor îmi permitea să fiu doar un gură-cască.

M-am  convins, deci: serviciul 112 funcţionează. Şi şi rapid! Plus că de acum, dacă vreau să mai apelez la el, dau doar un bip. Chiar dacă îmi închid telefonul pe urmă, domniţa simpatică o să mă sune şi acasă, şi pe numărul alor mei, în Zalău. Părea că mai ştie lucruri despre mine, doar că, din grabă, s-a rezumat la a-mi spune pe nume. Dilema mea e cum o cheama pe ea, că eu nu ştiu. Nu s-a prezentat.

1-Ştim 1-Cine 2-Eşti